Moarte! unde-i biruința ta?
Să triumf în ceasul morții,
Să triumf când aripa-ți de abanos
Îmi învăluie sufletul tremurând?
O, Moarte! unde-i acul tău?
Nu când valurile uciderii se revarsă,
Când gem popoarele, ca regii să se scalde-n fericire,
Moarte! te poți lăuda cu o astfel de victorie —
Când, în ceasul măririi și-al puterii,
Cel mai cumplit ucigaș își dădu lovitura,
În strigătele Naturii, jertfa
A milioane, pentru a sătura mormântul;
Când s-a prăbușit Tiranul, sclav al pustiirii;
Sau când sângele viu al Libertății a curs pe altarul tău;
Crudule Tiran, te-ai putea lăuda cu o victorie precum a mea?
Să știi, în vidul descompunerii,
Că podoabele muritorilor s-au dus în putreziciune;
Că totul, în afară de Iubire, e sortit distrugerii,
Să piară odată cu lutul din care-a fost plămădit —
Să piară coroana Ambiției,
Să piară sceptrul ei și stăpânirea:
De pe fruntea palidă a Morții piere încruntarea trufașă a Mândriei.
În cripta umedă a Morții se sting flăcările sinistre
Pe care Invidia le aprinde la lumina Virtuții divine —
Că toate grijile se potolesc,
Cele ce pândesc sub valul
Râului neliniștit al vieții —
Da! aceasta-i biruința!
Și pe acea stâncă, a cărei formă întunecată umbrește cerul,
Să-mi întind membrele palide, când sufletul a zburat;
Să lipsesc patimile hămesite de prada lor,
Să dorm în palatul celor morți!
O! nu Regele, în jurul căruia, pe tronul orbitor,
Curtenii nenumărați își bat joc de propriile vorbe,
Nu el triumfă în plină înflorire a gloriei
Așa cum o fac eu, în acest pat rece, cu un geamăt slab de sfârșit!
Tremurați, voi, cei mândri, a căror grandoare sfidează suferința
Ce susține coloana unei stări nenaturale! Voi, gemete slabe și stinse,
Ce din sufletul chinuit al Suferinței izvorăsc,
Vă vor călăuzi spre soarta voastră.
Tremurați, voi, cuceritori, la a căror poruncă crudă
Demonul războiului dezlănțuie urgia peste un ținut pașnic!
Pe voi, sângeroasa oaste a pustiirii,
Victoria vă va purta
Către acel țărm tainic.
vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley