Oare El este, Cel Veșnic și Întreit,
Cel ce îndrăznește să oprească roțile destinului
Și să mă arunce în cel mai adânc dintre Infernuri?
Nu-mi va sfărâma trupul trăsnetul nimicitor?
Nu-mi va bea oțelul sângele ce-n vine clocotește?
Nu — ci mă voi duce acolo unde sălășluiește Distrugerea cea neagră,
S-o trezesc din bârlogul ei adânc și ascuns,
Și, stârnindu-i mânia prin batjocorirea letargiei sale blestemate,
Să aprind torța morții — a lungii Uitări — din flacăra ei
Și să urc, senin, pe rugul Anihilării.
Tiran al Pământului! Șacal al Suferinței palide!
Oare nu mai ai rezerve de soartă violentă și răzbunătoare
În arsenalul urii Tale aprige?
Niciun venin în nori care să scalde fruntea
Ce Te privește de sus cu dispreț disperat?
Unde-i Molima amiezii ce a secerat
Nenumărații fii ai națiunii alese a lui Israel?
Unde-i Solul distrugerii ce a zburat
Revărsând valul de foc al pustiirii
Peste încercarea asirienilor aliați?
Unde-i demonul întunecat al Cutremurului ce a înghițit,
La un cuvânt cumplit, ceata neștiutoare a lui Core?
Sau sabia de foc cu două tăișuri a Îngerului ce a izgonit
Pe strămoșii noștri din grădina fericirii
(Zidită de mâna Ta) pentru greșeli ce nu le-au aparținut,
Ci au fost sortite și știute dinainte de mintea Ta atotștiutoare?
Da! Aș căuta o astfel de pieire,
Atotputernicule Tiran! Și Ți-aș mulțumi —
Aș bea cu nesaț — aș goli cupa urii; eliberează-mă — să pot muri.
vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.