Jurnal german I - Petre Stoica
Adăugat de: Adina Speranta

Octombrie, 1966
Aşezat între Rin şi Main, nu departe de Frankfurt, Darmstadt se înfăţişează drept un oraş puţin sever, izbitor de ordonat. Este greu să-mi dau seama dacă se ridică astfel din istorie (documentele ce-l întocmesc datează din secolul VIII), mai cu seamă că raidurile aeriene ale celui de al II-lea război mondial nu cruţaseră nici această venerabilă aşezare omenească. Spre deosebire de Frankfurt am Main, azi în mare măsură americanizat (bisericile şi casa în care s-a născut Goethe rămân oaze în centrul oraşului!) Darmstadt, capitala Landului Hessen, inspiră străinului o oarecare încredere în tihnă şi confort. Aceste atribute par să fie tradiţionale aici, dacă e să dăm crezare Johannei Schopenhauer, care prin anul 1816 scriind despre Darmstadt vorbeşte cam de acelaşi lucru, cu un plus de încântare pentru seninătatea locuitorilor. În mod cu totul special, oraşul îi oferă străinului speranţa contactului apropiat cu o atmosferă culturală deodebita de penetrantă. Aici trăise o vreme marele dramaturg modern Georg Buchner (1813-1837), scriitorul revoluţionar care crease MOARTEA LUI DANTON, comedia LEONCE UND LENA şi o piesă neterminată, celebră cu toate acestea, şi binecunoscută tuturor: WOYZECK. Azi nu mai există casa sa părintească, dar o tablă de marmoră, îi indică locul; cum ea se află pe Grafenstrasse, pe unde trec zilnic, am prilejul să meditez la soarta acestui spirit înflăcărat, geniu răzvrătit împotriva seninilor săi concetăţeni, nevoit până la urmă să fugă din urbea pe care o voia cuprinsă de flăcările revoluţiei purificatoare. Aici se născuse în 1741 prietenul lui Goethe, Johann Heinrich Merck, poet al Sturm und Drang-ului şi tot aici îşi pusese capăt zilelor, ajuns într-o imposibilă situaţie financiară. În cea mai veche biserică a oraşului (Stadtkirche, din secolul XV) Johann Gottfried Herder se cununase cu Doamna Carolina Flachsland. Iar între anii 1881-1888, Ştefan George, venit din Bingen, urmase gimnaziul Ludwig-Georg, editând şi o revistă literară intitulată ROSEN UND DISTELN. În Darmstadt se născuse Karl Wolfskel, credincioasa umbră a lui George, liricul şi filologul, pitoreasca figură literară din anii preexpresionismului. Tot aici, încă din vremea de dinaintea primului măcel mondial, îşi petrecuse tinereţea marea poetă modernă, nefericită Elisabeth Langgasser, cântăreaţa atât de inspirată a naturii din împrejurimi, dominate de păduri culcate pe coline parcă plutind în pulberi de aur înceţoşat.
Numele oraşului Darmstadt a devenit o noţiune! Evident, nu numai pentru cele spuse până acum! Toamna mai cu seama, zeci şi sute de cotidiene ale lumii îi tipăresc numele, asociindu-l automat "Premiului Buchner". Datorită lui "Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung", cu sediul într-un splendid cartier de vile (de pe Mathildedenhohe) clădite în acel "Jugendstil" de la începutul secolului. Acest înalt for de cultură, care adună în jurul său personalităţi de prestigiu internaţional (am în vedere membrii ei împrăştiaţi prin Germania apuseană şi Austria, Elveţia şi Olanda ori Anglia şi Statele Unite) acordă anual, în cadrul lucrărilor ei de toamnă, marele Premiu Buchner. Este momentul în care oraşul pare să tresară din somnolenţa sa aproape istorică: gazetari şi editori din toată Germania apuseană vin să asiste la decernarea râvnitului premiu. Cei mai atenţi sunt fireşte gazetarii: surprizele nu sunt excluse, uneori pot avea efectul unei bombe de mare tonaj! În urmă cu vreo trei ani, "furiosul" Enzensberger, conform tradiţiei, la înmânarea premiului, ţinuse o cuvântare. Cu acel prilej aruncase o bombă, speriind unele spirite conservatoare: cerea adoptarea unei politici realiste faţă de R.D.G. Dar în acest an urma să explodeze o bombă adevărată, mai precis: în ziua de 15 octombrie, după ora 16:30, în sala "Otto Brandt" de pe Alexanderstrasse 22. Era o cumplită ameninţare a unui elveţian, nemulţumit că distincţia îi fusese acordată prozatorului şi graficianului Wolfgang Hildesheimer. După părerea lui "Frankfurter Allgemaine" răzbunarea viza mai mult "Grupul 47". Se poate. Cordoanele de poliţişti, dublate de agenţi sanitari, n-au avut însă de lucru: era o farsă! La început crezusem că e vorba de măsuri de pază, mai cu seama că domnul primar Dr. Ludwig Engel apăruse cu un splendid lanţ (de aur) la gât. Toată povestea pe care v-o relatez aveam s-o aflu de-abia la recepţia Academiei, câteva ore mai târziu. Momentul decernării premiului s-a desfăşurat deci fără accidente, aproape extrem de solemn, dacă fac abstracţie de clipele de agitaţie provocate de ironiile cuvântării lui Hildesheimer. Astfel, o sală plină, dominată - ca pretutindeni în lume cu asemenea prilejuri - de studenţi, avusese plăcerea să asculte un frumos LAUDATIO rostit de Walter Jens. Îl ştiam pe acesta, cu ani în urmă încă, nu numai criticul şi eseistul cel mai sagace al "Grupului 47", dar în acelaşi timp un reprezentant de frunte al noii spiritualităţi germane. În stilul retoric, care-l caracterizează, Walter jens a prezentat, poate puţin împrăştiat, opera lui Hildesheimer dovedind o forţă analitică neobişnuită, impresionând totodată prin darul generalizării şi mai cu seamă prin erudiţie. Privindu-i privirea ascetică, răvăşeala înfăţişării fizice, acest tânăr intelectual mi-a sugerat tiparul cărturarului (din ce în ce mai rar) petrecându-şi viaţa printre cărţile dintre care se lasă smuls cu durere. De fapt, această impresie mi-o făcusem încă înainte de evenimentul de care vorbesc. În cadrul lucrărilor de toamnă Dolf Sternberg ţinuse o prelegere destul de interesantă (cu exemplificări uneori fortuite): "Omul de stat ca retor şi literat". Intervenţia lui Jens, sosit în sală în ultima clipă, fusese o memorabilă demonstraţie de erudiţie, dar mai cu seama, originalitate în gândire. dar câtă oboseală trăda chipul sau palid. Şi, ciudat: acest malaxor de cărţi nu poartă ochelari!
Să revin la "Premiul Buchner". Dotat cu o sumă foarte substanţială, el i-a luat locul renumitului "Premiu Kleist", acordat în special în perioada interbelică. Până în prezent, cu premiul Buchner au fost încoronate nume dintre cele mai sonore ale literaturii germane contemporane: Marie Luise Kaschnitz, Elisabeth Langgasser, Gunter Eich, Karl Krolow, Ingeborg Bachmann s.a.m.d. Recentul laureat, Wolfgang Hildesheimer, face parte din generaţia scriitorilor impuşi în deceniul al cincelea, care au depăşit faza influenţei literare americane (mă gândesc în special la Heinrich Boll). S-a născut la Hamburg în anul 1910 şi trăieşte, conform obligatoarei mode vest-germane, dincolo de graniţele ţării, mai precis în Elveţia. El este un "Weltmann", fumează pipă, e frumos încărunţit, curtenitor, şi, ca orice laureat, ştie să-şi mascheze fericirea. L-am cunoscut personal, în seara recepţiei. Doream un contact direct mai mult cu opera decât cu omul. Mulţumită domnului Walter Boehlich de la "Editura Suhrkamp", într-un timp record m-am văzut cu toate cărţile acestuia pe masă: proză şi teatru. Impresii la un prim contact: artistul se relevă drept satiric de bună calitate, universul său e alcătuit dintr-o bizară lume a trecutului, pe un fundal al culturii trecutului. Este, cum spune un comentator, "dorinţa să descopere singur, să creeze el însuşi, să trăiască el însuşi, să TRĂIASCĂ autentic în centrul unei lumi deja trăite".
Cu încheierea recepţiei, peste festivitatea premierii căzuse cortina. Urmă deci să-mi iau rămas bun şi să mă îndrept spre hotel. "O, încă nu, îmi spune poetul şi prozatorul Rudolf Hagelstange. Nu vrei să vii cu mine? Ce zici, se adresa lui Krolow, îl ducem la Schlosskeller?" Peste câteva ore urma să plec la Frankfurt, cu bilet cumpărat pentru Viena. Trecema prin oraşul pustiu şi ajungem în dreptul acelei pivniti (de fapt o catacombă) la care eram invitat. La intrare, un schelet de vacă, avertizând contactul cu o lume neobişnuită. "Sunteţi membri?" ne întreabă un tânăr cu voce severă. "Da, răspunse Hagelstange, da, suntem cu toţii membrii Academiei". Aici însă nu au ce caută asemenea intelectuali! Dar proaspătul meu prieten este o personalitate bine-cunoscută nu numai în lumea literaţilor... Intrăm adânc sub temeliile oraşului; observ de îndată un clocot şi în acelaşi timp o mişcare de umbre ce l-ar fi făcut pe oricine să creadă că aici se pregăteşte o conjuraţie sinistră. La lumina lumânărilor privesc pereţii afumaţi, savant împodobiţi cu artă abstractă, cu pop-art şi pictură de gang (în germană KITSCH) ostentativ atârnată aici. După o vreme nu mă mai interesează peisajul kafkanesc din jur: Hagelstange, provocat, povesteşte despre primul sau volum, VENEZIANISCHES CREDO, tipărită ilegal pe vremea când era soldat în Wehrmacht. La masa noastră s-au adunat scriitori cunoscuţi şi necunoscuţi, sau pur şi simplu muritori de rând. Hagelstange nu se dezminte: comandă neîntrerupt şi trebuie să bem într-un tempo cu care, din fericire, sunt obişnuit. Fără îndoială, îmi spun, această pivniţă stranie, plină de figuri existenţiale, de genii şi nebuni, nu aparţine Darmstadt-ului, oraş tradiţional, ordonat, sugerând tihna şi confortul.

din "Caligrafie şi Culori"(1984)

vezi mai multe texte de: Petre Stoica



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.