Singuri, străini şi fără călăuză
Am căutat izvoare în pustiu,
Pământul făgăduinţelor,
Patria fără de hotare a viselor,
Piatra de la temelie, filozofală.
Dar tot singuri cum am venit
Ne ȋntoarcem ȋn noapte.
Şi cum să umblăm noi rătăciți
Pe acest drum fără de ȋntoarcere,
Fără măcar de o candelă
Care să ne lumineze calea?
Stelele de aur şi argint topit,
Lacrimi de lumină ale cerului,
Curg spre Calea Lactee.
Deşi mereu ne-am rătăcit
Nu ne-am oprit din drum.
Trebuia să existe undeva o oază,
Un loc de odihnă şi înnoptare
Al celor ȋnsinguraţi şi neliniştiţi,
Al nesfrâşitelor caravane,
Al turmelor de vise neîmplinite
Care se reȋntorc ȋn noaptea nefiinţei
Printre dune de nisip şi cranii albite,
Spre văile ȋntunecate ale plângerii.
La fiecare tresărire a vântului
Sufletele noastre, făclii aprinse,
Au fluturat precum pânzele
Unei corabii lovite de furtună.
Am fost atât de trişti şi neliniştiţi
Nu fiindcă se apropia seara
Ori că se stârnise furtuna
Ci pentru că focul care pâlpâise
În candelele inimilor,
Cuptoare aprinse de lut,
S-ar fi putut stinge oricând.
Şi cum să intrăm noi ȋn noapte
Fără o lacrimă de lumină
Izvorând în pustiul din noi?
Doamne, măcar dacă ȋn seara
Aceasta, la sfârşit de drum,
Înainte de ultima ȋntunecare,
Am găsi undeva piatra filozofală
Pe care să ne odihnim capetele.
Măcar dacă după atâta mers şi căutare
Am găsi undeva o vizuină precum vulpile,
Un cuib precum păsările cerului
Unde să putem ȋnnopta liniştiţi.
Copyright © 2016 Marin Mihalache
vezi mai multe poezii de: marin.mihalache
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.