Plimbare în parc - florianruse
Poezie adăugată de: florianruse

    duminică, 12 martie 2017

De nerecunoscut, aproape,-mi pare parcul,
identific greu și-n mine ceva trăsături,
când, fără țintă, ne plimbăm pe-alei, iar lacul,
un picuț distrat, ne proiectează-n veseli nori.

Cât de-animate-mi pot părea acum mai toate...
Până și flori, pe-alocuri, îmi surâd complice,
iar, de-undeva, un pom trecut mă dojenește:
– Ce-i, tinere, cu uitătura asta rece?
Ești idiot? Nu vezi că fata te iubește?

– Vezi dumneata, bătrâne, doi tirani feroce
tot mi se luptă-n suflet, de o vreme-ncoace;
iar cum iubirea și-ndoiala, ceva-mi zice,
nu vor cădea în vecii vecilor la pace,
spune și tu amice, ce-aș mai putea face?

În timp ce, tachinându-mă, tu mă-ntrebi: "Ce ai?
Nu cumva ți s-a urât, de-ale mele grații?"
copacu',-n mod isteț, ține să-mi precizeze:
Neîncrederea băiete? Las-o pentru "genii"!
Că-i greu, fățărnicia, să o camufleze…

Amuzat, gândind: "Cum oare poți să crezi tu dar
că plictiseala,-n preajma-ți, prea mult, m-ar apăsa?
Când numai lângă tine uit gustul ordinar
pe care,-n lipsa ta, tot timpul, ține a mi-l lăsa
parcu'-acesta cu lacu-i, nemeritat, murdar."

îți spun: M-abțin! Prea-mi pare-a-ți displace că visez
o lume-n care pot, cât de cât, să evadez;
un loc în care, luna, n-ar putea pătrunde
nici când mai scapi un mod anume de-a surâde…
Ai oare impresiea că de mă voi trezi
din "realitatea" ce am descoperit-o,
tot ce ești, în fapt, instantaneu, m-ar îngrozi?
Chiar de mă crezi sau nu, aici te-nșeli ispito!

Crezi,de pildă,-a nu ști eu când ne-o sta de veghe,
pe-nserate, luna, cu amortirea-i rece,
urmând ca razele-n elanu'-i nepereche
să-ncerce-ușor, ușor, vraja,-n beznă, s-arunce,
că vei da a m-amăgi, șoptind la ureche:

"Nu mă lăsa, iubite, să mă pierd în noapte!
Deși-i musai să plec, doar strânge-mă în brațe!"

Tresari ușor, dup'-aia: Jap! –
Îmi ceri să am și eu răbdare,
căci nu te poți lega la cap
atâta timp cât nu te doare…

Caut unde-am greșit, dar peste-atâtea șoapte,
ce pașii-ți, tot mai departe,-n aer, ridică,
cu glasul cel mai deslușit se detașează,
straniul copac, sătul să mă mai dăscălească:

Fii bun, băiete! Ia-o, cătinel, spre casă!
Deja s-a răcorit și se cam înoptează...



vezi mai multe poezii de: florianruse




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.