Poetului e dor de-o grea singurătate
Singurătatea lui nu-i e de-ajuns
El caută în lume o cetate
Acolo unde nimeni n-a pătruns.
El e orbit de veghea lui străină
Pe el nu rana lui îl doare
Ci aura tăcerii care-o să rămână
Pustietăților fără de soare.
Un gând pribeag îl poartă pe meleaguri
De nici un om vreodată preumblate
El strânge roua zorilor în faguri
Pentru această grea singurătate.
Nu a ajuns, de lumea lui i-e dor
De singurătatea fără de ieșire
Acolo unde îngerul în zbor
Doar aerul din cer o să respire.
Poetului i-e dor de-o grea singurătate
Singuratatea noastră-ntre lumine
Dar n-a ajuns pân’ la cetate
Zilele vieții lui sunt prea puține.
De-aceea lasă-n urma lui doar flori
Șiraguri de dureri sentimentale
Ei se hrănește numai cu erori
Și cu tristeți și arderi ireale.
Cumplit e ceasul care la un semn
A mai rămas să îi destrame gândul
El strecurase-n candeli untdelemn
Să lumineze în curând pământul.
vezi mai multe poezii de: marin.mihalache
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.