Înflăcărările în seară
Se sting încet, încet în ceață
Și fie că e primăvară
Ori iarnă șlefuită-n gheață
În scăpărările luminii
Este-o durere-n frumusețe,
Dar fără sunet de suspine
Sau sufletul ca să înghețe.
E tot așa cum se compune
Din inimă o poezie -
O înțelegere apune,
Însă un basm în ea învie.
Potopul de culori în zare
Nuanțele și le revarsă
Știind că tot nu mi se pare,
Uimit că am din ziua arsă.
În palpitările plăpânde
Mă pierd complet de rațiune
Văzând cum visurile blânde
Cred iar în faptul de minune.
Și poate-mi par ușor atinse
De ireal fiind naive
Însă le vreau așa aprinse
În lumile prea substantive.
Nevrând să-mi rup deloc privirea
De la chindia fermecată
Naiv să nu schimb înflorirea
C-o-nconjurare-ntunecată.
Se va epuiza amurgul
Și umbre-n creștete vor crește,
Iar noaptea călărindu-și murgul
Sutana-și poartă boierește.
Și printre chibzuieli gândite
Va apărea oftând o spusă
Că nu mai trebuie în minte
Să țin o zariște apusă.
„Dacă s-a dus - s-a dus și nu e,
Iar bezna stă cu tine-alături...”
Dar văd un zâmbet de gutuie
De pe-o fereastră în omături.
Mă mângâie tristețea clipei
Că o splendoare încă este
Ca avântările aripei
Care mă duce în poveste.
Eu am trăit-o cu întregul
Și voi păstra-o vie-n mine
Cât nu s-ar stărui ca negrul
Să-mi dea-ntunericul din sine.
Prostia cât nu se îmbibă
Cu o mândrie fără margini
Făcând o poezie strâmbă -
De frumusețe doar se sparge!!!
Victor Bragagiu
vezi mai multe poezii de: bragagiu