O viață-ntreagă, biet poștaș,
Ducând scrisorile-n oraș,
Zâmbea la toți, zâmbea amar,
C-o mână peste-un buzunar.
Era un gest mărunt, un tic
Și nimeni nu-i zicea nimic
Atunci când tot cu ea dădea
Ziare, pensii … ce avea.
Trecut-au ani. L-am întâlnit
În mers domol, îmbătrânit,
Cărându-și zâmbetul amar
Și mâna înspre buzunar.
“Ce ții acolo?” -am întrebat.
El mă privea puțin mirat,
Dar mi-a răspuns: “Aici am eu
Scrisoarea către Dumnezeu.”
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu