Pe scocuri care vâjâie și tună
s-au năpustit cu muget de bouri
și-acum, în vaiet lung și trosnituri,
se prăvălesc pe-un fund de văgăună.
În ceafă cu țapine și securi,
gem despuiați de-o ultimă furtună...
O, cum foșneau sub viscole de lună,
pe creste sus, pe când erau păduri.
Dar parcă tot mai fluieră mierloii,
sau curge vântu-n pieptul lor flămând
de ropotele grindinii și ploii...
Și cum pornesc spre joagăr, rând pe rând,
butucii, goi de coajă, par strigoii
pădurilor care-au murit cântând.
vezi mai multe poezii de: Radu Gyr
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.