S-ar fi putut să mă albească luna
ce-și grămădea zăpada sub pervaz,
de mucava vr-un viscol de necaz
ori grindina, când se holba furtuna.
Chiar dac-o dungă-mi sapă în obraz
și-o brazdă iar pe frunte și-ncă una,
ard mai înalt, mai tânăr, totdeauna,
râzând de spuma negrului talaz.
Căci pe Infernul cu năluci ursuze
Ulisse nu mă-ndeamnă tânguios,
nici spre ruini vechi jinduri călăuze
nu-mmi poartă pasul, ca lui Făt-Frumos...
Urc tânăr culmea, cu lumini pe buze,
cât timp la umbre nu privesc în jos.
vezi mai multe poezii de: Radu Gyr
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.