Te-ntorci, părinte al fluviilor. Până la mine ajung,
în această vie, sonoră singurătate,
în faţa altor fluvii navigând spre mare, -ndelung,
vorbele tale de ieri şi cele de azi, depărtate.
Şi ele sunt, ca oasele tale, înflăcărate,
pe care pământul Franţei nu le mistuie, le păstrează,
şi cântă, cu lumina şi inima nevătămate –
şi cântecul cu dragostea ne luminează.
Cu dragoste, ce-nseamnă război împotriva grelei uitări,
război de moarte împotriva trădătorilor,
împotriva celui ce cugetă, pe-ale somnului cărări,
că, dormind, va vedea peste mare cununa zorilor.
Cu ochii larg deschişi, pe-un cântec treaz ne porţi.
Te uiţi la zidurile patriei, îngenuncheată,
sunt morţi şi morţi şi iarăşi morţi
pe unde tu visai despre viaţă, odată.
Ca şi ieri, pângăresc alţi navălitori
sfintele locuri ale anilor tăi trecuţi,
pe câmpii rătăcesc sărmanii tăi păstori
ca nişte fugari în străine pământuri pierduţi.
Insule, porturi la mare, cămine,
afunda golfurilor preadulce gură,
izvoare adânci şi tainice mine
şi drumurile, ţie dragi peste măsură,
Sunt astăzi drumuri militare, toate,
mine şi porturi sunt a gloanţelor parte.
În grădinile tale de măslini, neuitate,
abia zboară hulubii, răniţi, între aripi, de moarte.
Cine-şi închide memoria în faţa unei astfel de crime
şi inima cui, la un astfel de doliu, -i de fier?
Pretutindenea eşti, întins e pe-a lumii lărgime
glasul tău, care totuşi ajunge la cer.
Glasul tău poarte-l vântul, vorba-nţeleaptă,
după ce ani în şir, dormind, a zăcut,
să ne-anarmeze braţul, să ne aprindă patima dreaptă,
Şi să ne-napoieze paradisul nostru pierdut.
vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.