Întoarcerea dragostei fugare în munți - Rafael Alberti
Adăugat de: Gerra Orivera

O insulă era ca-n Teocrit… Era
vârsta de aur, peste câmp. Avea
la flaut să repete, Pan,
Priap în iarbă să se tăvălească.
A fost odată. Totul așa s-a întâmplat…

Avea să fie fericit amorul.
Și tinerețea își zbătea cinci tauri.
Ardoarea mistuirii trecea și-n rădăcină.
Era un clocot sângele, de flăcări.
Și pacea pentru dragoste. Sosea
vârsta de aur a iubirii. Și venise.

Dar iată c-apărură în insulă mari luntri,
cu oameni duri, cu arme pe plajă. Și pe Venus
n-o mângâie lumina de spume. Și văzduhul
se-ascunse, mut de spaimă, în flautul lui Pan.
Și florile orfane de zei, pe rând, muriră,
și prigonit, amoru-și află refugiu-n munți.

Și își săpă sălașul ca un pribeag zvârlit
de-o mare-obscură pe aceste locuri,
sub ucigașul tunet, prelung și repetat,
pe care-nspăimântată i-l întorsese Eco.

Ace de pini urziră iubirii așternutul.
Sălbatice grozane, și veștezi caprifoi,
și firele de cimbru, aride, și mărarul,
încununară fruntea iubirii-n oarbe nopți.

Și chiar dacă văzduhul urla cu limbi de foc
în jur, pământul totuși, ei da, pământul bun
n-a fost prea dur cu visul iubirii fugărite
aici-ntre munții unde aflase adăpost:

Venea vârsta de aur a dragostei, venea,
dar, iată, apărură în insulă mari luntri.




Traducere Veronica Porumbacu



vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.