Întoarcerea Dragostei La Pesajele In Care-a Trait - Rafael Alberti

Noi credem, dragostea mea, ca peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolalta cu noi,
la vârsta si-n ziua în care ne fura salas;
noi credem ca arborii-si pierd memoria
si ca noptile trec, dând uitarii
ceea ce le facuse frumoase si vesnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai usor al unei frunze,
al unei stele brumate care respira,
pentru a ne afla la fel de voiosi ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stapâneau laolalta.
Si iata ca te trezesti, alaturi de mine, dragostea mea,
printre tufisuri de coacaze si fragii ascunsi,
adapostita de inima tare-a padurii.
Iata si mângâierea umeda a picaturii de roua,
crengutele delicate ce-ti împrospateaza culcusul,
si spiridusii fericiti sa-ti puna podoabe în par,
si misterioasele veverite care fac sa ploua de sus,
deasupra somnului tau, verdele marunt al ramurisului.

O, frunza, fii fericita de-a pururi, sa nu stii ce-i toamna,
frunza ce mi-ai adus,
cu tremurul tau usor,
mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Si tu, stea mica, pierduta, care-mi deschizi
ferestrele tainice din cele mai tinere nopti ale mele,
învaluie-n razele tale
toate culcusurile care în zori ne-au adormit,
si biblioteca aceasta plina de luna,
si cartile alunecate încet,
si muntii care vegheaza afara si ne cânta pe noi.



vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.