Lună erai, cu luna; așa te ridicai
din așternutul obosit, atât de mare
și sclipitoare-ncât cearceaful adormit
credea c-aprinde singur un soare neștiut.
Adânc ne era patul, un nemișcat bazin
suind cu încântare din apa irizată.
Pluteau scăldate-n lină lumină undele
ce le striveai cu brațele de ziduri.
Când, în sfârșit, urcai spre-naltele cristale
ce luna depărtată le străvedea visând.
Tu, lună, da, cu luna revărsată,
stinsă din nou cădeai în patul liniștit.
Și alte lucruri luna mi-aduse-n astă-noapte,
la răsăritu-i singur peste copacii muți.
Traducere Veronica Porumbacu
vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.