Pe seară, ori în noapte mai repede, mă simt
înconjurat deodată de chipuri lungi și pale,
de umbre, de livide lumini și fără sânge
ce tâmplele cu galben îmi pătrund.
Și-atunci pe scări imense,
pe care persistenta presimțire
obscură-a unor buze
încremenite,-ți lasă
fioruri înghețate,
m-atrag în seară, naosuri adânci
unde și glasurile-ajung a fi un susur
de voci, doar un învins
ecou de glasuri,
gâtlejuri subterane,
zbătându-se să spargă vreun perete,
să se ridice din vreun fund de-abis,
scăpând de tot ce lent le-năbușea…
cine sunteți cu cearcăne adânci
și depărtate,-n care, vise tulburi
n-au ars cu flăcări vinete, nici când?
Cine sunteți, ființe care, trăind, muriți,
extatice făclii-n topiri meree?
V-ascult doar temător,
veghind cu spaimă năvălirea voastră,
și frigul ce ne-nchide cu sunet surd, și caut
un ascunziș, să fug, să mă desprind
de-această grea tristețe-amară, veche,
această agonie în ceață, și plăcută,
ce de la voi ajunge la mine-n câte-o seară
sau noapte solitară, fără veste.
Traducere Veronica Porumbacu
vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.