Nu poate, nu, nu poate frumuseţea
muri, nici să orbească
la un cutremur, la un catacclism.
Încins sunt uneori de catastrofe,
cu patria pierdută,
cu marea mea şi codrii mei departe,
ce-s fără tine, deznădăjduiţi.
Şi totuşi, depărtato, îmi răsari,
regală Venus, din spume şi din frunze,
o, trup de verde sevă-ndrăgostită
în faţa mea răsari.
În el, nisipul ţese cu ramurile sale
înalte reliefuri şi calde-ntipăriri.
Sunt fericiţi cei care la capătul furtunii,
ori în vârtejul fulgerelor roşii,
suspină după tine, te pipăie şi mor,
mor pentru tine care – eşti chiar şi aurora!
vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.