Ce tot îmi vorbiți de hrubele subterane inundate de
cerneală stricată, unde furia unor dălți înnebunite
despică remușcarea?
Uneori, burnițele cele mai îndepărtate de niște ochi
fără orbite pentru a culege un nor și uitarea frunzelor
ce singure se surghiunesc ca să ascundă o
pasăre moartă de curând, sunt pricinile
acestor căderi.
Prietene, în temnițele fără voie, tribunalele furtunii
sunt din cale afară de aspre: nici măcar o soție
pentru ca zidurile să nu sufere ispita unei
conștiințe deznădăjduite, nici măcar un ic de plumb
pentru ca niște buze să nu stea de vorbă cu
propriul lor sânge.
În acest timp, la ce gândești tu, suflet bântuit de
remușcări al unui tras în țeapă încă viu?
– La insulele acelea, la insulele acelea în care apa
ploilor s-a tot infiltrat noapte de noapte în pustiul
acestor cinci pereți!
Traducere Geo Dumitrescu
vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.