Zidul - Rafael Alberti
Adăugat de: Gerra Orivera

Acum când ne gândim să strângem pereții,
să deschidem ușile prin care marea să năvălească
fără greutate,
să auzim, ca din celălalt capăt al unui puț, ultimii pași
ai unui băiat de familie.
Cei care nu știu sunt departe.
Ești tu cel care se mișcă?
Să mergem liberi,
să mergem,
căci am ars pulberea cea rea care curge prin sânge,
să închidem ochii,
să-i închidem în fața scrisorilor care ne sosesc după
prea târziu,
căzând în acest spațiu de litere răzlețe pe care-l sapă
secundele,
acum,
acum când gândeam la toate acestea,
când le credeam pe celelalte…

Cine se mișcă,
respiră,
nu se mișcă,
nu respiră,
se îndepărtează de prezența unei mâini în delir:
trebuie,
pentru că e foarte necesar,
trebuie neapărat să se apropie,
urgent,
ca eu să mă mișc,
să respir,
să nu mă mișc,
să nu respir,
să se îndepărteze,
să mă îndepărtez…

Ies întunecoase,
continuă oarbe,
lovindu-se de noapte și de câmpii,
dezorientate de trenuri,
ies după mine să mă caute dintr-un sat fără oameni,
dintr-un târg azi fără mijloace,
dintr-un oraș care-și stinge felinarele prin împușcături.
Or să se rătăcească.
Un copil se rătăcește pe frig și dă de mare în loc să
dea de un iepure,
un băiat fuge de-acasă și se tot poticnește de pereți,
un om coboară după tutun și, la al doilea colț de stradă,
moartea îi îngheață țigara de foi.
Trei străzi lungi ies să mă caute.
Nu sunt.



Traducere Geo Dumitrescu



vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.