A opta elegie - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

Dedicată lui Rudolf Kassner
Vieţuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noştri
sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi
parcă-s capcane-n jurul marii porţi.
Ce-i în afară ştim doar din privirea
jivinelor; căci până şi pe prunc
noi îl întoarcem şi-l silim, în urma-i,
să vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
şi-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârşitu-n urma lui,
şi-n faţă Domnul, şi când trece, trece
în veşnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în faţă, spaţiul pur, unde răsar
la nesfârşire flori. Mereu e lume
şi niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri şi ştii
că-i nesfârşit şi nu-l râvneşti. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlţâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, priveşti afară.
Îndrăgostiţii – celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul – aproape sunt de asta şi uimiţi.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, şi e iarăşi lume.
Întorşi către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n linişte, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în faţă,
ş-atâta tot, a sta mereu în faţă.
Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conştient, din drum
el ne-ar întoarce. Fiinţa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Şi unde noi viitor vedem, el vede
totul şi-n tot pe sine, pururi mântuit.
Şi totuşi animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeţi.
Căci amintirea ce ne covârşeşte
ades, îl ţine pururi şi pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaş la atins.
Distanţa-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
şi-atuncea când nunteşte: matcă-i totul.
Uite, şi pasărea, cu semisiguranţa-i
ce-aproape ştie una şi cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care – mort – un spaţiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Şi ce uimit – cel ce trebuind să zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceaşcă. Astfel
liliacul taie porţelanul serii.
Noi: privitori, mereu şi pretutindeni,
plecaţi spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.
Cine ne-a pus la cale-aşa, că orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Şi pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăboveşte –
aşa trăim, în despărţiri, mereu.




traducere de Maria Banuş



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.