Alcesta - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

Şi iată că deodată între ei
soseşte vestitorul, aruncat
în clocotul ospăţului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simţit
că zeul a intrat pe-ascuns strângându-şi
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânşii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpîân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus şi oglindind în toată
fiinţa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
şi s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
şi-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Şi-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
şi cum stătea, plin de solie-adâncă,
nendurător – aproape-au şi-nţeles.
Şi totuşi, când s-a auzit ce este
a fost mai mult decât o ştire,- a fost
ceva de neînchipuit. Admet
va trebui să moară. Când? Acum.
El însă cupa spaimei lui şi-o sparse
şi dintre cioburi mâinile-ntinzând
a început cu zeul târguiala.
Doar câţiva ani, un an măcar, un an,
câteva luni, sau săptămâni, sau zile,
ah! zile nu, doar nopţi, o noapte numai,
o noapte, noaptea asta, numai asta.
La toate zeul răspundea că nu.
Şi-atunci Admet a dat un ţipăt lung
şi n-a mai contenit, ţipând mereu
ca muma lui atunci când l-a născut.

Şi iată chiar că muma lui, bătrână,
veni spre el, şi tatăl lui bătrân,
şi amândoi bătrâni şi veştejiţi
stăteau acum uimiţi în preajma lui;
iar el când i-a văzut atât de-aproape,
ca niciodată, s-a oprit şi-apoi
şi-a frânt deodată glasu-n plâns şi-a spus:
Tată, ţii tu aşa de mult la ce-a rămas,
la drojdia asta ce nu poţi s-o înghiţi?
Mai bine-azvârle-o jos. Iar tu, bătrâno,
matroană, ce rost mai ai când ţi-ai născut copiii?
Şi pe-amândoi îi prinse dintr-o dată
ca două vite de jertfit. Dar iată
că repede-i lăsă şi-i dete-n lături;
parcă lovit de-un gând şi strălucind
la faţă, strigă: Creon, Creon!
Atâta doar, doar numele acesta.
Dar pe figura lui stătea alt chip,
pe care nu-l spunea, chip fără nume,
în aşteptare, îndreptat fierbinte
spre tânărul prieten ce şedea
în faţa lui la cellalt cap al mesei.
Bătrânii (se citea pe faţa lui),
vezi tu, nu-s buni pentru răscumpărare,
sunt prăpădiţi şi slabi, n-au nici un preţ;
tu însă, tu, cu frumuseţea ta...

Deodată însă el nu-şi mai văzu
prietenul. Rămase-n urmă-acesta,
şi-acum spre dânsul ea venea, chiar ea,
parcă mai mică decât o ştia,
uşoară, tristă-n haina de mireasă.
Ceilalţi cu toţii sunt doar calea ei
pe care ea păşeşte: (în curând
va fi aici în braţele lui, care
îndurerate se deschid). Şi iată
că ea porneşte vorba; nu cu dânsul.
Vorbeşte-acum cu zeul şi zeul o ascultă,
şi toţi abia în zeu aud ce spune:

,,Răscumpărarea pentru el nu poate
să fie nimeni. Eu pot să-l răscumpăr.
Eu pot să trec în locul lui. Nu-i nimeni
la capăt cum sunt eu. Ce-mi mai rămâne
din tot ce-am fost? Nu ţi-a spus oare ea
care-ţi aduse veştile că patul
ce-aşteaptă dincolo e sub pământ?
Rămas bun mi-am luat. Şi înc-o dată
rămas bun şi iarăşi rămas bun.
Mai mult nu poate-un muritor să ia.
De asta am venit, ca tot ce este
sub dânsul îngropat, sub cel ce-acum
e soţul meu, să piară, să se piardă.
Ia-mă cu tine. Mor în locul lui.”

Şi-aşa cum vântul saltă peste mare,
aproape ca pe-o moartă-o duse el,
de soţul ei departe, într-o clipă,
dar hărăzindu-i lui c-un semn ascuns
o însutită viaţă pământească.
Admet spre ei se năpusti-ntinzind
buimace mâini, ca-n vis. Dar ei erau
acum la uşă unde, tânguioase,
femeile se-ngrămădeau. Văzu
cum fata către el s-a-ntors, c-un zâmbet
pe faţă luminos ca o speranţă
ce-aproape că era făgăduinţa
că din adânca moarte va veni
spre el cel viu… Şi el atunci,
cu mâinile acoperindu-şi faţa,
a-ngenuncheat, nevrând să mai zărească
nimica, după zâmbetul acela.



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.