Elegia a doua - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

Orice înger e înfricoşător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi, păsări aproape muritoare ale sufletului,
ştiindu-vă bine. Unde sunt vremurile
lui Tobie, când pe umilul prag al casei cobora
unul din cei mai strălucitori dintre voi,
puţin travestit pentru călătorie şi care nu mai înfricoşa;
(un tânăr iscodind curios pe-un alt tânăr).
Dacă arhanghelul, primejdiosul, acum ar veni
dinapoia stelelor, dacă ar face un singur pas
coborând şi-apropiindu-se de noi: atât de tare s-ar zbate inima
încât zvâcnetul ei ne-ar ucide. Cine sunteţi voi?

Desăvârşiri ale zilei dintâi, voi răsfăţaţi ai Creaţiei,
creste înalte, piscuri împurpurate de auroră
ale oricărei Faceri, - polen al dumnezeirii dând în floare,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii de esenţe, scuturi din desfătări,
tumulturi ale simţirii în furtunoasa-ncântare şi dintr-o dată, solitare
OGLINZI a căror iradiată frumuseţe
se recreează mereu şi mereu întorcându-se pe propriul chip.
Căci pentru noi, a simţi înseamnă să ne cheltuim; ah! noi
ne exalăm fiinţa; de la o flacără la alta
dăm tot mai stinsă mireasmă. Ne spune uneori cineva:
da, tu îmi pătrunzi în sânge, odaia asta, primăvara
se umplu de tine ... Dar la ce bun? nu ne poate păstra,
dispărem în el şi pentru el. Iar pe ei, care-s atât de frumoşi,
o, cine-ar putea să-i păstreze? Neîncetat pe chipul lor
aparenţa se înalţă şi piere. Ca roua de pe iarba dimineţii
ceea ce suntem se ridică din noi, aşa cum se pierde căldura
dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? O! privire-nălţată -:
nou şi cald val care pleacă din inimă, se depărtează -:
vai mie: totuşi ACEASTA SUNTEM. Spaţiul fără de margini
în care ne-absoarbem păstrează vreo urmă, mireasma noastră?
Îngerii nu iau în adevăr decât numai ce este al lor, propriul lor suflu
sau, uneori, din greşeală, şi puţin din fiinţa noastră?
Suntem amestecaţi în trăsăturile lor, măcar atât cât nedesluşitul
pe chipul femeilor ce poartă ascunsul rod? Ei o trec cu vederea
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea să-şi dea seama?)

Îndrăgostiţii, de-ar înţelege, ar putea să vorbească
ciudat în al nopţii văzduh. Fiindcă, pe semne, totul
ne tăinuieşte. Iată, arborii SUNT; casele
în care sălăşluim, dăinuie încă. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Şi toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, jumătate
de ruşine, poate, iar jumătate din negrăită speranţă.

Îndrăgostiţilor, voi care vă sunteţi de ajuns în calda voastră
îmbrăţişare şi care cunoaşteţi mulţumirea: pe voi vă întreb, ce suntem?
Voi vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?
Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează
şi îşi dau seama una de cealaltă, sau că faţa mea ofilită
în ele se cruţă. Aceasta îmi dăruie puţină conştiinţă
de mine însumi. Totuşi, cine numai pentru atât, ar îndrăzni SĂ FIE?
Voi însă, care sporiţi unul în extazul celuilalt
până ce el, covârşit,
imploră: DESTUL -; voi care în mâinile celuilalt
mai îmbelşugaţi deveniţi decât anii rodnici în struguri;
voi care uneori vă absorbiţi în preaplinul celuilalt:
pe voi vă întreb despre noi. Ştiu,
sunteţi atât de fericiţi în atingerea voastră
pentru că alintul vă păstrează,
pentru că locul pe care voi, suavii, îl acoperiţi
cu îmbrăţişarea voastră - nu piere; pentru că
sub voi simţiţi acolo vibrând dăinuirea fără prihană.
Astfel, îmbrăţişarea voastră vă făgăduieşte
aproape veşnicia. Şi totuşi, atunci când aţi învins
spaima primelor priviri şi dorul la fereastră tânjind,
şi cea dintâi plimbare-mpreună, O DATĂ doar în grădină:
îndrăgostiţilor, mai SUNTEŢI încă? Când unul pe altul
la buze vă duceţi spre-a vă soarbe: licoare la licoare,
o! cât de ciudat atunci cel care bea evadează din faptă.
Nu v-a mirat pe câte-o stelă atică prudenţa
gestului omenesc? Iubirea şi despărţirea nu erau oare
atât de blând aşezate pe umeri ca şi cum ar fi fost făcute
din altă substanţă decât a noastră? Amintiţi-vă mâinile,
cât de fără greutate se lasă, deşi torsul e-atât de puternic.
Aceşti stăpâni pe ei înşişi, ştiau: numai
atât ni-i cuprinsul, ATÂTA e numai al nostru, AŞA să ne-atingem;
mai puternic zeii ne strâng. Dar asta e treaba zeilor.
De-am putea şi noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare
esenţă de omenesc, o fâşie de pământ roditor care să fie
al nostru între fluviu şi stâncă. Căci inima noastră
ne depăşeşte mereu ca şi ei.
Şi nu mai putem s-o urmărim cu privirile
în imagini în care se potoleşte, nici în
trupuri dumnezeieşti, în care sporind, se domoleşte.



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.