Elegia Întâi - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi
dintre ale îngerilor cete? Chiar dacă vreunul
m-ar alipi deodată de inimă: aş pieri
de străşnicia mai puternicei lui firi. Căci frumosul nu-i
decât pragul înspăimântătorului şi-l îndurăm anevoie
şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează fiindcă, nepăsător,
nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării. Orişicare înger e înspăimântător.
Deci mă-nfrânez şi-mi înec într-un suspin întunecat
ademenitoarea chemare. Ah, de cine ne este, la urma urmelor, îngăduit
a ne sprijini? De îngeri nu, de oameni, nu,
iar iscusitele animale îşi dau de pe acuma seama
că nu suntem în largul nostru în lumea
pe care am tălmăcit-o. Ne mai rămâne, poate,
vreun copac, să-l revedem, zi după zi, pe-o dungă
de colină, ne mai rămâne strada ce ieri am străbătut-o
şi răsfăţata unei deprinderi credinţă ce şi-a aflat
un cuib pe lângă noi şi a rămas astfel şi nu a mai plecat.
O, dar noaptea, noaptea, când vântul răsplin de largul lumilor
îţi scurmă chipul – cui nu-i rămâne ea, râvnita, blând desamăgitoarea
inimii stinghere, tovarăşa de trudă şi nesomn.
Îndrăgostiţii, oare, îi simt şi ei povara?
Înlănţuindu-se, ah, ei îsi ascund unul altuia soarta.
Cum, încă tu nu o ştii? Svârle din braţe golul
către spaţiile ce respirându-le ne-ngână; poate că păsările
văzduhul lărgit îl simt cu un sbor mai lăuntric.

Într-adevăr, primăverile avut-au trebuinţă de tine.
Stele-au sclipit înspre tine aşteptând să te înfioare. În trecut
s-a-nvolburat un val ce vroia să te legene, sau
cum treceai pe dinaintea, unei ferestre deschise, o vioară
ţi se dărui. Toate acestea fost-au menire.
Dar, cum i-ai răspuns? Nu erai tu mereu
încă risipit în aşteptarea-ţi, ca şi cum totul
ţi-ar fi vestit o iubită? (Unde să-i dai adăpost
când mari străinele gânduri îţi vin şi se duc
şi ades rămân în zăcătorile nopţii?)
De te încinge dorul, cântă iubitoarele.
Vestita lor simţire mai poate încă mult spori în nemurire.
Cântă pe cele – soarta aproape că le-o râvneşti – părăsite,
ce nespus mai iubitoare te-ntâmpină decât celelalte,
ostoitele. De la-nceput, mereu, reînnoieşte deneîmplinita slăvire.
Dă-ţi seama: eroul nu moare niciodată, chiar prăbuşirea
îi este prilej de a fi: cea din urmă-i naştere.
Pe iubitoare însă, istovita fire înapoi le soarbe în sine,
ca şi cum, a doua oară, puterile ei nu le-ar mai putea izvodi.
La Gaspara Stampa, cu gândul, poposit-ai de-ajuns
ca să meneşti vreo fată, pe care a părăsit-o iubitul,
să ducă mai departe îmbelşugata pildă a iubitoarei acesteia
simţind: trebuie să fiu asemenea ei?
Nu e sorocul, ca, în sfârşit, aceste bătrâne dureri
să rodească? Nu-i vremea ca, încă iubind,
să ne dezrobim de fiinţa iubită, şi, cutremuraţi, să ne învingem:
cum învinge săgeata vibrânda coardă ca, adunată toată în salt, să fie
decât ea însăşi mai mult! Căci nicăiri nu-i oprire.

Voci, voci. Ascultă, inimă, cum în vechime
doar sfinţii ascultau: că-i ridica năpraznica chemare
de la pământ; ei, însă, denecrezuţii, îngenuncheau mai departe
şi nu luau în seamă: aşa le fu dat să audă.
Departe de tine gândul că ai putea cumva să înduri glasul
Atotputernicului. Ci Adierea ascult-o, neîntrerupta vestire
înfiripându-se din tăcere.
Dinspre morţii cei tineri vine o boare în susur spre tine.
Nu ţi-a grăit liniştit soarta lor
sub bolţi de biserici, oriunde la Roma şi Neapole?
Sau ţi s-a-ncrustat în adânc vreo sublimă inscripţie
ca aceea de pe tabela din Santa Maria Formosa.
Ce-mi vor? Domol să le înlătur
părelnica nedreptate, care puţin le stânjeneşte uneori
neprihănita mişcare a duhului.

Fireşte, e ciudat să nu mai locuieşti pe pământ,
deprinderi abia dobândite să le pui deoparte,
să nu mai dai înţelesul viitorului omenesc trandafirilor
şi altor lucruri, ce-s făgăduinţă bogată, fiecare în felul său;
tot ce ai fost în nesfârşit sfielnice mâini, să nu mai fii,
şi chiar propriul tău nume să-l lepezi
ca pe o jucărie stricată. Ciudat, să nu-ţi doreşti mai departe
dorinţele. Ciudat, să vezi cum tot ce se înmănunchia
flutură risipit în spaţiu.
Iar fiinţarea în moarte e grea. Mult trebuie să înveţi din nou
înainte de-a fi în stare, pe-ncetul, să simţi o fărâmă de veşnicie.
Din parte-le, cei vii greşesc cu toţii întru aceea
că osebesc prea mult. Îngerii (se spune) de multe ori
nu ştiu de colindă printre făpturile celor vii
sau printre morţi. Veşnicul fluviu, necontenit, duce-n viitoare cu sine
prin cele două tărâmuri, vârstele toate, copleşindu-le glasul în amândouă.

Până la urmă, cei petrecuţi timpuriu nu mai au nevoie de noi.
Lin se desvaţă de ce-i a pământului, cum blând, pe măsură ce creşti,
te desprinzi de la pieptul mamei. Ci noi, însetoşaţii după
marile taine şi care, ades, din cerniri
ne făurim propăşire în har – : putea-vom fără ei să fim?
E de-nzadar legenda că-ntâia melodie cândva se născu,
pustia-ncremenire cutezând s-o străbată, pentru a-l plânge pe Linos,
şi că în spaţiul spăimântat, în care, fulgerător şi pentru veşnicie,
un tânăr aproape divin dispăru,
golul se-nvolbură în Undirea ce astăzi
pe noi ne răpeşte, ne dă mângăiere, ne-ajută?



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.