Elegie neterminată - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

(ultima formă a proiectului)



Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,
fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar şi bolnavului,
când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,
şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuşi –
chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba şi mai fără-apărare, căci nu ştie ce-i adăpostul.
Atât de fără-apărare, de parcă ea însăşi e ameninţarea.
Fără-apărare, ca faţă de-un foc, de-un gigant, de-o otravă,
sau de-un intrus, peste noapte, în casa cu uşi zăvorâte.

Căci cine nu ştie că mâinile străjii, ocrotitoarele,
mint? că ea însăşi e în pericol! Cine cutează...
Ť...Eu!ť
ŤCare eu?ť
ŤEu cutez, mamă. Eu, cel mai vechi decât lumea.
Mie pământul mi-a împărtăşit taina însăşi ce dăruie
viaţă seminţei. O, seri ale-ncrederii, eu şi pământul
cădeam, tăcut şi-aprilin, ca o ploaie, în propria poală.
Mai bărbăteşte! Ah, cine să-ţi dovedească
rodnica noastră unire? Căci universala tăcere
nicicând nu-ţi dezvăluie tainele creşterii.ť

Mărinimie a mamelor! Glas ce-alăptează. Şi totuşi!
Ceea ce spui e primejdia însăşi, întreaga
şi pura primejduire a lumii – şi astfel se preface în scut,
când o simţi în adânc. Copilăria e însăşi
miezul ei cald, ieşit de sub temeri şi fără de frică.

De unde-atunci spaima? O înveţi dintr-o dată, – e finalul a tot ce-am făcut omeneşte,
prea uşor şi prea şubred.
Ea intră ca vântul prin crăpături. A intrat. Pe la spate
se strecoară şi în pieptul copilului care se joac㠖 şi-i suflă
cu şuier, în sânge,-ndoiala – şi brusc, bănuiala
că-n viitor nu va smulge din viaţă decât o frântură,
sau poate vreo cinci, disparate, şi toate fragile.
Şi iată, vergeaua voinţei despică şira spinării,
ca, bifurcată, să crească creanga-ndoielii
din pomul alegerii, pom trădător, dar crescând să se usce.
O, cum îşi străpunge păpuşa, pân-adineauri
gingaşa ei jucărie. Încă o mai îmbrăţişează şi totuşi,
ca un străin vrea s-o sperie! Nu prin făptura-i străină,
ce-ar fi de iertat, sărmana – ci chiar prin ispita ce-atrage copilul

L-atrage în lungile zile de-ncredere, în nenumăratele
ceasuri de joc fără grijă, în care copilul
fără invidii îşi pune la încercare propriul eu, făurit,
şi-apoi se desparte de el,
şi-l cunoaşte astfel, şi-mpărţindu-şi puterile-n două,
nou spor le adaugă, pentru viitorul belşug.

Ce departe e jocul! Dar fericită-i că ştie să-şi dăruie rodul
dincolo mult de nepoţi şi urmaşi – ea, consolatoarea!
Prietena morţii, căci, prin uşoara prefacere
o întrepătrunde de sute de ori... O, păpuşă,
îndepărtată icoan㠖 ca stele, care-apunând
se prefac în lumi noi, faci tu din copil constelaţii.
Prea mic era pentru cosmos: şi lumea simţirii
între voi o aşterneţi, uimită de-un spaţiu ce se dilată...
Dar ce s-a-ntâmplat dintr-o dată? Când şi cum s-a-ntâmplat?
Fără nume, ruptură,
trădare – umplând jumătate de viaţă
ce n-o mai primeşte, n-o recunoaşte, ba chiar o reneagă.
Priveşte fix, dar refuză să vadă, să ştie, şi zace-n neştire,
de parcă nici măcar un lucru n-ar fi – ba iată,
parcă şi lucrul s-ar ruşina pentru ea...


Castelul Berg am Irchel, decembrie 1920




În româneşte de Veronica Porumbacu



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.