Elegiile duineze - elegia a opta - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

(dedicată lui Rudolf Kassner)

Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd
Deschisul. Numai ochii noştri sînt ca întorşi
şi aşezaţi ca nişte capcane,
roată, în jurul liberei ieşiri.
Ceea ce este-n afară noi nu ştim decît
din căutătura animalului; căci pînă şi pe prunc
îl răsucim şi-l silim să privească-napoi
lumea formelor, şi nu Deschisul, care
pe chipul animalului atît de adînc e. Liber de moarte.
Noi numai pe ea o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfinţitu-i în urmă,
iar în faţă pe Dumnezeu, - şi chiar cînd el înaintează,
înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fîntînile.
Ci noi, nicicînd, nici măcar o singură zi
nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile
la nesfîrşit se învoaltă. Necontenit este Lume,
şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
şi ştii că-i fără margini şi nu-l rîvneşti.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgîlţîie şi-l dezmeticeşte.
Sau un altul moare şi este, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci înafară.
În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi mascîndu-i văzul,
aproape-s de asta, şi-s cuprinşi de uimire…
Ca din greşeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt… Dar peste celălalt
nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.
Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem
doar în răsfîngeri acel Liber,
pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate cînd un animal,
mut ridicîndu-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.
Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii
- atît şi nimic mai mult şi mereu în faţă.

Dar animalul, sigur pe sine venind către noi
o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa
e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea-i.
Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.

Şi totuşi această sălbăticiune ageră şi caldă
duce povara şi grija unei nesfîrşite melancolii.
Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:
- amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă
şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,
şi-acolo totul era suflu. După patria dintîi,
cea de-a doua hibridă pare
şi-n destrămare ca vîntul.
O, fericirea micii făpturi,
care rămîne mereu în Sînul care-a purtat-o;
o, noroc al gîzei ce saltă lăuntric
chiar şi-atunci cînd nunteşte; căci Sînul e Totul.
Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obîrşie
întrezăreşte amîndouă tărîmurile
ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închise,
totuşi cu portretul său în veşnică odihnă drept capac.
Şi cît de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avîntîndu-se afară dintr-un sîn. Ca înfricoşat de sine
despică văzduhul aşa cum o fisură
ceaşca o frânge. Aşa sfîşie porţelanul serii
dîra lăsată de-al liliacului zbor.

Iar noi: spectatorii, pretutindeni, mereu,
întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!
Sîntem copleşiţi. Orînduim. Totul se sfarmă.
Din nou rînduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.

Cine ne-a răsucit în aşa fel, că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
unuia care pleacă? Ca şi cum ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întîrzie -,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Da, oglinzile în care ne privim sufletul cel neștiut! Altfel ar fi doar poze nereușite de viață!
Gerra Orivera
miercuri, 04 mai 2016


Alt mare poet al lumii. El zicea ca "poeziile nu sunt simple emoţii, ele sunt experienţe".
Mulţumesc pentru postarea lui
aly r
miercuri, 04 mai 2016