Era-n ciudata sufletelor mină.
Şi ei mergeau ca vine de argint
în întuneric. Printre rădăcini,
sângele care curge-apoi în oameni
ţânea în umbră roşu ca porfirul.
Şi altceva nimic nu era roşu.
Stânci erau pe-acolo şi
păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,
şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,
întinsă peste fundul ei adânc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Şi printre pajişti apăru, domoală
şi blândă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi fâşii de pânză.
Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.
Întâi bărbatul zvelt în mantie-albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, în zare;
şi pasul lui mânca în grabă drumul,
nemestecat, cu mari îmbucături;
şi mâinile îi atârnau, închise
şi grele, dintre faldurile hainei
şi nu mai cunoştea uşoara liră
crescută-n mâna stângă ca un lujer
de trandafiri pe-o creangă de măslin.
Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau:
pe când privirea-n faţă ca un câine
fugea, se întorcea şi iar pleca,
oprindu-se s-aştepte la prima cotitură,
ca un miros auzul îi rămânea în urmă.
I se părea de multe ori c-ajunge
până la mersul celorlalţi doi, care
veneau urcând suişul după el.
Apoi ştia din nou că-i doar ecoul
paşilor lui şi fâlfâirea hainei.
El însă îşi spunea că vin şi ei;
spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul.
Da, vin şi ei (numai să fie doi!),
dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi
îngăduit măcar o dată să-ntoarne capul
(şi dacă o privire-n urmă n-ar strica
tot ce de-abia a fost înfăptuit)
el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin
atât de-ncet şi de tăcut în urmă:
Zeul călătoriei şi-al soliei,
cu pălăria peste ochii limpezi,
purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă
şi fâlfâind din gleznele cu aripi;
iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea.
Ea care-atât de mult a fost iubită
încât de dragul ei a izvorât
mai multă tânguire dintr-o liră
decât vreodată dintr-o bocitoare;
atât de multă-ncât s-a zămislit
o-ntreagă lume-a tânguirii, unde
au fost create toate din nou: pădure, vale,
câmp, drum şi sat şi râu şi vietate;
şi peste-această lume de tânguiri, la fel
ca peste celălalt pământ, un soare
şi-un paşnic cer cu stele atârna,
un cer de tânguire cu stelele sluţite:
– şi totul pentru ea cea multiubită.
Acum mergea, de zeu călăuzită,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.
Şi era singură-n ea însăşi;
şi, plină parcă de-o nădejde-naltă,
nu se gândea nici la bărbatul care
mergea în faţa ei şi nici la drumul
care urca spre viaţă şi lumină.
Şi singură-n ea însăşi era. Şi moartea ei
o împlinea ca un belşug.
Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric
era şi ea de vasta-i moarte plină,
atât de nouă-ncât nu pricepea.
O-nvăluia o feciorie nouă;
şi sexul ei era închis, asemeni
c-o floare tânără când vine seara;
şi-atât era de dezobişnuită
de-mpresurare mâna ei, încât
până şi-atingerea atât de lină
a sprintenului zeu o supăra
ca o mişcare prea familiară.
Nu mai era acum femeia-aceea blondă
care de-atâtea ori cântase-n versul
poetului, nu mai era mireasma
patului larg, nici avuţia
bărbatului nu mai era.
Se destrămase ca un păr bogat,
ca o căzută ploaie se surpase,
ca o merinde-n sute de fărâme!
Era chiar de pe-acuma rădăcină.
Şi când deodată zeul o opri
şi cu durere mare în glasul lui îi spuse:
,,A-ntors capul”, nu-nţelese
nimic şi întrebă în şoaptă: ,,Cine?”
Şi-acum, departe-n faţa luminoasei
ieşiri, sta cineva al cărui chip
nu se putea cunoaşte. Sta privind
cum pe-o potecă albă printre pajişti
zeul soliei, cu priviri mâhnite,
se înturna urmând pe-aceea care
chiar şi pornise înapoi la drum,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.
vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.