În Endor crunt strigă femeia: Văd –
de brațe-o prinse regele: Pe cine?
Și ea nici nu-i vorbise de prăpăd
Când, brusc, el insuși îl văzu prea bine:
pe cel al cărui glas prin el trecu:
de ce mă tulburi iar? Mi-e somn. Vrei tu,
acum când ceruri ți se-torc cu-osândă
și-nchis stă Domnu-n fața ta, tăcând,
în gura mea să cauți o izbândă?
Să-ți spun de fiecare dinte-n parte?
Atâta am doar... Pieri. Femeia atunci
cu fața-n mâini strigă, cum se desparte
să-l vadă-așa: dispari cât mai curând.
Și el, ce neamul ca pe-un steag cândva
îl ridicase, izbutind să-l strângă,
căzu, când n-apucase nici să plângă:
sfârșitu-atât de sigur îi era.
Dar ceea ce i-a prezis spera că el
o să-și revină și o să uite-ndată
și,-aflând că nu va mai mânca vreodată,
ieși, tăie și fripse un vițel
și-l imbună să stea la masă plină:
și el șezu ca unul ce-a uitat:
de toate,-afară doar de ce-o să vină.
Apoi mâncă, ca seara un argat.
Traducere Mihail Nemeș
vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.