Nu i-am ştiut capul nemaivăzut
în care-al ochilor rotund se pârguia. Dar,
candelabru, torsul îi mai arde clar,
unde privirea-i, doar suptă-n început,
se-aţine strălucind. Alftel, cum ar putea
pieptul să te orbească, şi-n răsucirea
lină-a şoldului n-ar luneca plutirea
unui surâs spre centrul sămânţa ce-o purta.
Altfel, piatra, desfigurată, ciuntă,
sub transparenţa umerilor frântă,
nu ar luci ca blana sălbăticiunei
si n-ar iradia din suprafaţa
întreagă, ca o stea. Căci orice loc al ei
te vede. Trebuie să-ţi shimbi viaţa.
vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke