Nu-mi place să fiu numită poetă, iar creaţiile mele clar nu sunt poezii.
Eu doar scriu...
Vezi tu,
acum începi să înţelegi
și încerci să descifrezi
cântecul liliecilor,
E prea târziu, e noapte, e frig și iar sunt singură...
Însoțită de cacofonia gândurilor, luptând cu tumultul emoțiilor,
Mă zbat sub greutatea plumbului ce mi-a ars privirea.
Am învățat să ne drogăm cu praf de melancolie
Și am știut în fiecare zi să inhalăm pudra amintirilor,
Până când ne-am intoxicat cu fumul dualității,
Care ne-a condus către galaxia stelelor rătăcite.
Sufletul mi-a devenit purgatoriul viselor damnate,
Azi sunt plămădirea fricilor de ieri,
Mâine poate voi fi doar ecoul luptelor pierdute.
Azi încep să construiesc un nou castel de visuri, din nimicul unui vers,
Croșetez aripi diamantine din fire de nisip invizibil în clepsidra vieții...
Dansez cu pantofi de sticlă pe un curcubeu din scânteile iluziei
Diamantele sângerii au tăiat sticla geamului protector,
iar pietrele ascuţite au intrat în camera ascunsă
şi au spart clepsidra rece a vieţii.
A curs nisipul şi a rămas doar vid,