Țara veghea turcită. Pierea o după-amiază,
Schimbată în apa multă a ierbii ce-nviază,
Cînd, greu și drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,
Gîndacul serii urcă ghiocul de porfir.
Ca umbra-n stemă, pe basilici,
O veghie singură să urci
Sub agere oțele silnici:
O Moscovă de cer și furci.
Curcanii au mutat pe soare șirul
De gâturi cu, nestinși, cartofii roșii.
La cerul lăcrămat și sfânt ca mirul
Rotunzi se fac și joacă pântecoșii!
Din văile defuncte strig acele patrii
Pășunile reptilei spume-ntâi
Cenușa în orb Nil al Cleopatrei
Ereb, termen de stuf ca un lămâi.
Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente, de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar.
Posomorâta lor înlănțuire
Nu e decât un spasm încremenit
-Supremă încordare de granit,
Rămasă dintr-o altă întocmire.-
Te-nnăbușai în pâcla încinsei atmosfere,
O! tu, noian de lavă ce-aveai să fii pământul;
Făptura nu sunase din trâmbiți de cratere,
Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvântul...
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.