Ieșisem să mă liniștesc într-o seară de marte
Și din afara poiatei unde fierbea siropul de casă
Am sunat pompierul cu o voce mieroasă
Și l-am implorat să dea ceaunul de pe foc la o parte:
“O tulumbaș, dă focului încă o lovitură
Și trimite puzderia de scântei pe hornul de fum”.
Crezusem cumva că se vor pierde pe drum,
Printre crengile uscate ale arțarilor din bătătură.
Dar prin văzduh răschirate peste colină
Nu conteneau să scapere scântei de lumină
Spor la lumina cernută din luna cea plină.
Luna deși pală se-arăta în orice copac
Rotundă ca o doniță de lemn cu capac
Și pe lut negru blană de urs pe covor de zăpadă.
Scânteile n-au pretins că luminează ca luna
S-au mulțumit doar s-apară din spectrul opac
Precum constelațiile Leo, Orion și de stele Pleiadă.
Astfel încât crengile toate luminau în copac.
Traducere de Marin Mihalache
vezi mai multe poezii de: Robert Frost
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.