Slăvită fii, Iubire! O lume te adastă,
Eşti vraciul ce ne scapă de orişice năpastă.
O, leac al îngâmfării şi poftei de renume!
Eşti Platon şi Galenos, meniţi să ne îndrume.
Doar prin Iubire-ajuns-a un trup de lut la cer
şi-a prins să dănţuiască şi muntele stingher.
Iubirea îmbătat-a pe muntele Sinai,
L-a fulgerat pe Moise, lăsându-l fără grai.
De m-aş lipi de gura celui asemeni mie,
aş da-n vileag, ca naiul, ce-i voie să se ştie.
Cel despărţit de cel ce-asemeni lui cuvântă
rămâne mut chiar dacă întreg lăuntru-i cântă.
Când piere trandafirul şi când grădina moare
nu mai auzi cum cântă nici-o privighetoare.
Iubitul este totul şi-n văl cel ce iubeşte.
E viu doar îndrăgostitul şi-i mort cel ce-ndrăgeşte.
Când Dragostei divine de-ndrăgostit nu-i pasă,
el e ca zburătoarea fără de-aripi rămasă.
Cum să-nţeleg în juru-mi al lumii vălmăşag,
de nu răzbate-n juru-mi lumina Celui Drag?
Iubirea vrea ca vorba-i să fie cunoscută.
De ce rămâne oare atunci oglinda mută?
Ştii tu de ce oglinda-ţi nu este vorbăreaţă?
E pentru că nu-i cureţi rugina de pe faţă.
*
Ce simte îndrăgostitul nu simte orişicine:
Iubirea-i astrolabul misterelor divine.
Iubirea dacă vine de-aici sau din cea lume,
sprânceana, pân-la urmă, menită-i să ne-ndrume.
Deşi despre iubire am spus tot ce se cuvine:
când o simţii, de cele ce-am spus mi-a fost ruşine.
Deşi numai cuvântul aduce limpezire,
mai limpede-i Iubirea cuprinsă de-amuţire.
Când pana se grăbeşte să scrie fără frică,
de-ajunge la Iubire, pe sine se despică.
În faţa Ei, raţiunea-i ca-n smârcuri o mârţoagă,
Iubirea-i doar în stare iubirea s-o-nţeleagă.
Vezi, soarele e însuşi a soarelui dovadă.
Să nu-şi întoarcă faţa cel care vrea s-o vadă.
Şi umbral dac-ajunge alt martor să devină,
doar Soarele e cel ce-n duh este lumină.
vezi mai multe poezii de: Rumi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.