Grădina tainei VIII(1) - Şabestari
Adăugat de: ALapis

PILDUIRI (1)
Aflai că-n luna-a patra a fiecărui an,
ies scoicile deasupra din mare, lângă-Oman.

Se-nalţă din adâncul în care apărură
şi-apoi plutesc pe mare cu-a lor deschisă gură.

O ceaţă se ridică deasupra mării-atunci,
şi-n ploaie o preschimbă-ale Domnului porunci.

Se-nchide gura scoicii de-n ea un strop se-abate,
de parc-au zăvorât-o-atunci sute de lăcate.

Şi scoicile se-afundă cu inimile pline,
şi orice strop de ploaie o perlă-atunci devine.

Iar când cufundătorul se adânceşte-n mare,
el scoate la iveală doar perle sclipitoare.

Ţi-e trupul ţărmul, marea-i Suprema Existenţă,
iar ceaţa-i haru-l, ploaia: a Numelor prezenţă.

Cufundătorul este-omeneasca judecată,
ce prin acele perle devine mai bogată.

Cunoaşterea-atunci umple al inimii ulcior,
şi scoicile-ntrupează-nvelişul ei sonor.

Iar duhul, ca un fulger ce nu are pereche,
pe-aceste scoici le duce-ntr-o clipă la ureche.

Tu sparge scoica! Smulge-apoi perla care-i crezul!
Azvârle-ncolo coaja migdalei! Scoate-i miezul!

Din inimă şi suflet să-ţi dai acum silinţa
ca s-afli ce cuprinde-n adâncul ei credinţa.

Vezi, trupul de-al tău suflet e-atât de diferit,
ca deosebirea dintre apus şi răsărit,

sau cea dintre strădanii trupeşti şi cugetare,
ori dintre judecată şi stări înălţătoare.

Cunoaşterea n-o iscă a lumii-ntregi prezenţă.
Te-apropii-atunci de formă dar nu şi de esenţă.

Cunoaşterea nu merge cu poftele trupeşti.
Dacă-ţi doreşti un înger, tu javra s-o goneşti.

Cunoaşterea credinţei: virtute îngerească,
de care n-are parte o inimă câinească.

Cu zugrăvite chipuri de casa ţi-este plină,
un înger niciodată-năuntru n-o să-ţi vină.

Deci, inima ai grijă s-o cureţi cât mai bine,
ca îngerul să-şi facă al tău lăcaş în tine.

Tu ca pe-o moştenire primeşte-nvăţătura,
şi-acum, pentru cea lume, începe arătura!



vezi mai multe poezii de: Şabestari




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.