Și ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seara cu lungi ploi în mers către oraș, îți stârnea în piept nașterea obscura a graiului:
«...Dintr-un surghiun luminos - mai depărtat ca furtuna ce se rotește - cum sa păzesc, Doamne, căile tale?
...Nu-mi vei lasă decât negurile serii - după ce, o atât de lunga zi, ma hrănisesi cu sarea singurătății tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale și al marilor tale zbucniri de glas?»
- Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscura, față-n față cu vechiul zid, când n-ai putut sa învii tulburarea pierduta,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixata-n larg, așteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce sa te smulgă deodată, ca un taifun, despărțind norii-n fata așteptării ochilor tai.
1904
Traducere Aurel Rău
vezi mai multe poezii de: Saint-John Perse
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.