Când au venit păsări să miște frunzele
amarilor arbori din jurul casei mele,
(erau oarbe zburătoare nocturne
care forau cuiburi în scoarțe)
mi-am pus fruntea către lună,
și-am văzut o înaltă corabie cu pânze.
Din malul insulei marea era sare;
și uscatul se lărgise, și străvechi
cochilii luceau înfipte în stânci
în rada lămâilor pitici.
Și i-am spus iubitei în care se agita un fiu al meu,
iar pentru el ea avea continuu marea-n suflet:
„Sunt obosit de toate aceste aripi care bat
în tempo de vâsle, și de cucuvelele
care stârnesc jalea câinilor
când e vânt de lună prin trestii.
Vreau să plecăm, vreau să părăsim insula.”
Iar ea: „E târziu, scumpule: să rămânem.”
Atunci m-am pus să număr agale
puternicele răsfrângeri de apă marină
pe care văzduhul mi le aducea în ochi
din statura înaltei corăbii.
Traducere Ilie Constantin
vezi mai multe poezii de: Salvatore Quasimodo
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.