în grădinile nimănui din satul
îngropat sub cianuri
nu mai creşte nici iarba
copacii au uitat să mai înmugurească
cândva locuit de vreo două sute de suflete
din care au rămas cinci
nebuni
din dragoste pentru vatra străbună
aici doar ramurile sufletului se înalţă
şi fac umbră pământului saturat de otrăvuri
apa mâloasă şi roşiatică a înghiţit satul
pietrele de pe margini sunt pline de zgură
nicio rugăciune nu mai poate schimba nimic
singur clopotul inimii se mai tânguie
despre sat.
vezi mai multe poezii de: dragos lucica
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Trist, trist de tot...
stefan doroftei doimaneanu
joi, 01 septembrie 2016
semn de lectura si apreciere
tane mirela
miercuri, 31 august 2016