Vai, putrezește nucul, e plin de scorburi trunchiul
Și nimenea nu știe din care vremuri vine.
Era bătrân când tata, la umbra lui, cu mine
Stătea în miez de vară și își pleca genunchiul
Rugându-se acolo, în șoaptă, cu suspine,
Doar el știa ce-i spune plângând, lui Dumnezeu,
Alături, lângă tata, ședeam tăcută, eu,
Iar el privea la ceruri durerea să-și aline.
Părea aprinsă zarea, pământul, cerul, lumea,
Când tremura frunzișul de focul viu al rugii,
S-a dus de-atunci și tata, îmbătrânesc toți nucii
Și mi-a rămas din toate , azi, numai rugăciunea.
vezi mai multe poezii de: Emilia Amariei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Frumos acest poem, dar mesajul spune multe...
gabriela
luni, 24 octombrie 2016