Batem în zadar,
la poarta Destinului,
crezând că ne va deschide,
și va lăsa din sclavie,
Iubirea,
prelinsă pe Fereastra unui Sărut,
al Norilor pufoși de Vise,
fără să știm,
că aceștia,
vor ploua până la urmă,
cu plumbul Singurătății,
peste Zidurile masive ale Viitorului,
care ne va despărți,
atât de mult de noi înșine,
încât vom rămâne,
același Statui Vivante,
ce-și plâng Vitrina propriului Suflet,
pe străzile Cimitirelor de Cuvinte,
ale Nimănui,
sperând ca la final,
să fie aplaudate,
de Iluziile Morții salvatoare.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.