Frământări reci,
ce par fără sfârșit,
ne mistuie Frunțile Viselor,
tot mai transpirate,
ale Cerului din Sângele Viselor,
care ne plouă cu Amintiri,
pe străzile pustii ale Privirilor,
unde rătăcim spre Nicăieri,
rupându-ne mereu,
câte o Eternitate de Clipă,
din pâinea amară a Timpului,
ce trebuie să ne hrănească,
Absurdul,
care ne dă cu mâna Disperării,
de fiecare dată,
un loc mai în față,
la Teatrul Cuvintelor,
unde se joacă piesa Iubirii.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.