Răstignit pe Cerul Deșertăciunii,
zidit la temelia Durerii,
Iluziilor Vieții și Morții,
Non-Sensurile Existenței,
mi-au furat până și Coroana de Spini,
a Disperării,
pe care mi-o cer înapoi,
fiind atât de singur,
fără strânsoarea ei care-mi înțepa,
până și ultimele Simțăminte,
ce pășeau hotărâte spre Moartea,
în care li se pierdeau,
Durerile,
după storurile vagaboande ale Gândurilor,
ce au ajuns să doarmă pe unde apucau,
înjosind până și străzile pustii ale Deșertăciunii,
cu mirosul de morgă al Privirilor lor,
ce se descompun solemn,
în Ochii de Cer plumburiu,
care nu mai exprimă nimic,
mai demult decât Vremea.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.