Alergăm mereu,
spre Nicăieri,
însoțiți de Lacrimile Zilelor,
fără adăpost,
pe scenele cărora,
ne jucăm rolurile,
de Statui Vivante,
pe care le aplaudă,
doar Clipele încarnate,
ale Destinului,
ce pare acaparat și consternat,
în zadar,
de piesa neinteresantă,
pentru Dumnezeu,
a Iluziei Vieții noastre,
pe care trebuie să o jucăm,
până când Gongul,
Iluziilor Morții,
va bate finalul reprezentației,
pentru Iubire,
Durere, Ură sau Absurd.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.