Pașii de plumb ai Privirii,
încercau să-și spele Regretele,
cu Apa Morții unor Lacrimi,
pe care Surâsul isteric și trist,
al Amurgului însângerat,
o vindea la Preț de Viață,
Timpului otrăvit,
de atât de multă Uitare,
cu care acesta se îmbăta,
dorind mereu,
să pară mai tânăr,
în fața Eternității Clipei,
unde am locuit,
până când am căzut din Paradisul ei,
arși de Focul Sacru,
care nu ne putea înțelege Speranțele,
de a fi,
atât în buchetele de Flori ale Sufletului de Cer,
cât și în cascadele tumultoase ale Țărânii din noi,
în vuietul cărora,
făceam dragoste,
fără să ne dăm seama,
că de fapt nu îmbrățișam altceva,
decât Pământul,
din care am fost clădiți,
care se depărta și el,
din ce în ce mai mult,
până când,
am rămas o Amintire,
uitată și ea,
în abisurile unui Univers al Despărțirii,
de noi înșine,
pentru totdeauna.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.