Să dansăm Iubire,
până când din tălpile Viitorului,
vor scânteia primele stele ale Fericirii,
amețindu-L până și pe Dumnezeul Jertfei,
care nu va mai ști,
cum să-și organizeze,
și pe aceste noi astre,
Păcatele Sale Originare.
Să dansăm Iubire,
rupându-ne cămășile Durerii,
cu care am fost îmbrăcați,
de către Destinul Surd,
prin Catedralele de Speranțe,
care nu s-au mai împlinit niciodată,
unde ne sunt ascunse,
Icoanele Sentimentelor,
între Zidurile Rugăciunilor de Jar,
pe care Moartea,
nu vrea ca să le audă vreodată,
fiindcă i-a dat Dumnezeul Nimănui,
toată puterea asupra acestei Lumi.
Să dansăm Iubire,
îmbrăcați cu Florile de Lacrimi,
ale Privirilor,
în care să ne pierdem,
întreaga avuție a acestei Lumi a Absurdului,
Non-Sensurilor Existenței,
iar atunci când vom deschide,
cu adevărat,
Ochii Inimii de Jar a Simțămintelor,
să rămânem doar noi doi și Nemurirea.
Să dansăm Iubire,
Rotindu-ne după Răsăritul Fericirii,
alături de Lumina Divină,
a Sufletelor noastre,
pe aripile căreia să zburăm,
spre steaua Adevărului Absolut,
unde să ne clădim cu fiecare pas,
Nesfârșirea.
Să dansăm Iubire,
până când Pașii Morții se vor împletici,
căzând în Golul Tristeții,
pe care ni l-au creat,
Sfinții unui Dumnezeu răzbunător,
lăsând în locul lor,
Visul fără de sfârșit,
unde vom rămâne veșnic împreună.
Să dansăm Iubire,
peste diamantele Zâmbetelor,
răsfirate de Profunzimea Sacralității,
Surâsului propriului nostru Străin,
ce ne aștepta mai demult,
decât toate Vremurile la un loc,
în noi înșine,
devenindu-ne,
adevărata Ființă plină de strălucire,
prin care ne îmbrățișăm acum,
dansând.
Să dansăm Iubire,
biciunind cu Pașii Privirilor noastre,
Iluziile Vieții și Morții,
în care ne pierdeam până acum,
pe scena Durerilor acestei Lumi,
unde am fost mereu obligați,
să ne jucăm rolurile triste și extravagante,
de Statui Vivante ale Absurdului,
mimând împlinirea și reușita,
chiar de ne aflam mereu,
într-o descompunere continuă.
Să dansăm Iubire,
să nu mai reînviem vreodată iarăși aici,
unde în afară de Dansul salvator,
al Sinuciderii,
nu va mai rămâne nimic altceva,
decât Infernul care ne ardea,
cu Alienarea Singurătății lui,
până când vom fi o Amintire,
pe bolta unui Viitor,
ce nu se va sfârși Niciodată.
Să dansăm Iubire,
fără a ne mai fi răstignite,
razele Viselor,
devenind o stea ce va străluci mereu,
și nu se va stinge Niciodată,
din Dansul Iubirii,
care va licări,
în Sufletele altor generații de îndrăgostiți,
prin cine știe ce galaxii de Sentimente,
ce ne vor admira,
pe cerul vieții lor,
Dansul Eternității noastre,
Iubire.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.