Când eram puțin mai tânăr
Mă-nhăitam cu câte-o stea
Și plecam să tâlhărim
Bezna. Doamne, ce-mi plăcea!.
Stăm la pândă-n drumul mare
Și când bezna se ivea
O păleam cu sete-n frunte
Până când se prăbușea,
Îi zvârleam apoi desaga
Cu tot negru’ ce-l avea
Și-i puneam pe umăr alta
Cu grădini de crini în ea.
………………………….
La întoarcerea spre casă
O lumină ne orbea –
Crinii străluceau de parcă
De trei secole ningea.
vezi mai multe poezii de: Spiridon Popescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.