Splendoare
Privirea ţi-era toată grădini de albe flori
Şi colţul de batistă îţi mirosea a iarbă,
Era un pic amurg, Luna-ncepea să soarbă
Din verdele câmpiei petale de fiori.
Era lumina nopţii un drum prin fiecare
Şi ne-mbiau salcâmii cu fluturi de târziu,
Erai şoaptă prin crengi eu glas voiam să-ţi fiu
Şi gând de crisalidă pe-un strop de-mbrăţişare.
Zbura nectar de roze din pletele-ţi rebele
Şi îţi prindeam miresme cu foc de Lună Nouă;
Tu mă prindeai de valuri, eu îţi vorbeam cu rouă
Din trandafirii vieţii, stropiţi cu acuarele.
Sub timpul meu de frunze duceam dor de alei
Mă descheiam la noapte şi te chemam din ieri,
Tu mă chemai pe nume din desfrunzit de meri
Şi ne urcam în mâine pe munţi de ghiocei.
Când tu chemai cocorii, cădea pe gânduri gerul
De prin fântâni de stele sorbeam din necuprins,
Eu mă-ntrupam în păsări fiind de zbor atins
Şi te purtam pe umeri, un astru cât tot cerul.
Mă coborai în tine pe strada cu mult Soare
Mă închideai în suflet şi mă purtai în haine,
C-un dor ţinut în mâini mă îmbrăcai în taine
Iar noi pluteam enigmă, ca algele în mare.
Erau cinci anotimpuri pe un divan de ani
Se odihneau în basm, în nori, în ireal,
Le număram cu ochii înveşmântaţi în val
Şi le purtam în muguri şi ramuri de castani.
Nu ne durea vreo toamnă, nu sufeream de vânt
Nu înflorea vreo piatră în umbra vreunui pas,
Speram printre luceferi să facem un popas
Şi rezemaţi de noapte să facem legământ,
Că-n dragostea de viaţă, de noi, de răsărit
Va clocoti oceanul, se va-nvârti Pământul...
Ne vom iubi-n tăcere, ne vom iubi cuvântul
În visul de splendoare pornit din asfinţit.
22.01.2016
vezi mai multe poezii de: MarianP