O, mare moartă, sfântă poezie,
De ce mă-mbii cu frumuseți deșarte
În paginile galbene de carte
Cu patimă să mă zidesc de vie?
Întreabă piatra – știe ea ceva
Ori focul care spulberă și mută...
Voi anima c-un vers natura mută,
Nămeții angajați pe lira mea?
Neprețuită fie-această oră
Cu spaima și cu gerul ei fierbinte
Când s-au secat divinele cuvinte
Și fantezia care le devoră.
E arta mea romantică și gravă.
Eu beau înșelătoarea ei otravă.
vezi mai multe poezii de: Ștefania Stâncă
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.