Își dezveleau în vânt plopii tulpina
și nalte vârfuri norii atingeau;
Un stol de zmei îmi contura suișul
pe rădăcini ce ploi reverberau.
Parc-adunasem liniștea din timpuri,
pe unde nici picior de muritor
nu mai trecuse vreme de o eră;
Ploua tihnit, ploua pătrunzător...
Suind pe culmea aprigelor vânturi
- poteca turmelor, spre infinit -
îmi săgetau aripile de suflet
copaci înalți cu brațul arcuit.
,,Nu te sui acolo, mai degrabă
rămâi cu noi în liniștea din vânt!''
ziceau neumblătorii de aramă,
ce-mi îngropau zburarea în pământ.
Mă cufundam în seve de mătase,
sub vremea unui cerb sau unui zbor,
și mă predam semințelor fecunde,
ca sclav al lutului nemuritor.
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.