Sunt ca o frunză pierdută în adâncul vast al nimicniciei
Ce și-a ars în rug plăcerea,
Și patima veciei...
Și sete mi-e de viață, și sete de-armonie
Căci umbră văd in față,
Și în spate nimeni știe...
Sunt ca o frunză pierdută în adâncul vast al nimicniciei.
Dureros eu văd armura-mi
De sânge înflăcărat cu jind,
Spulberându-mi iar natura
Ce mă lasă-n veci tânjind-
Nicio cale de scăpare
Din a existenței stare;
Dureros eu văd armura-mi
De sânge înflăcărat cu jind.
Resemna-mă-voi vreodată
Cu-o așa soartă ingrată?
Vântul știe doar a-mi spune
Ce înseamnă scop în lume...
Răsuflu de-un nimic absurd
În tomnatic trist amurg,
Timpul nu-mi este alegere
Ci prilej de reculegere...
Sunt ca o frunza pierdută în adâncul vast al nimicniciei.
vezi mai multe poezii de: hlh98
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.