Nu izbândeşti,n-o mai scoţi la capăt
De-acuma,gheată neagră
În care-am trăit ca o labă
Treizeci de ani,săracă şi albă,
De-abia îndrăznind să-mi trag sufletul.
Tăticule,a trebuit să te omor.
Ai murit şi n-am avut vreme -
Greu ca o lespede,pungă plină cu Dumnezeu,
Statuie hidoasă cu un singur deget mare la picior
Mare cât o focă la San Francisco
Şi cu capul în Atlanticul nestatornic
Acolo unde-şi varsă verdele de fasole peste albastru
În ape,în largul frumosului Nauset.
Mă rugam seara să te am înapoi.
Achu,du.
Pe limba nemţească,în oraşul leşesc
Răzuit,strivit de tăvălugul
Războaielor războaielor războaielor.
Însă numele oraşului e-atât de obişnuit.
Prietenul meu din Polonia
Zice că sunt vreo duzină.
Aşa că n-am ştiut niciodată să spun unde
Ţi-ai plantat tu piciorul,rădăcinile,
Niciodată n-am putut să stau de vorbă cu tine.
Mi se înţepenea limba-ntre fălci.
Mi se înţepenea într-un laţ de sârmă ghimpată.
Ich,ich,ich,ich,
De-abia mai puteam să vorbesc.
Credeam că orice german e ca tine.
Şi limba asta a lor obscenă
Un motor,o maşinărie
Trăgându-mă pufăind după ea ca pe un evreu.
O evreică la Dachau,Auschwitz,Belsen.
Am început şi eu să vorbesc ca evreii.
Mă gândesc că oi fi şi eu poate o ovreică.
Zăpezile din Tirol,berea limpede din Viena
Nu sunt foarte pure sau adevărate.
Cu bunica mea ţiganca şi norocul ăsta al meu strâmb
Şi cărţile mele de taroc,cărţile de taroc
S-ar putea să fiu ovreică.
Întotdeauna mi-a fost frică de tine,
Cu Luftwaffeul tău,cu scălămbăielile tale,
Şi mustăcioara ta cochetă
Şi ochiul tău arian,albastru luminos.
Om cu platoşă,om panzer,o,tu.
Nu eşti Dumnezeu,ci doar o zvastică
Atât de neagră nu se poate strecura cerul prin ea.
Orice femeie adoră un fascist,
Cizma pe faţa ei,bruta
Brutala inimă a unei brute ca tine.
Ai ieşit la tablă,tăticule,
În fotografia pe care o am de la tine,
Despicătura-n bărbie,nu la picior
Dar nu mai puţin drăcesc,cu nimic mai prejos
Decât omul negru care
Mi-a muşcat inima roşie şi mi-a frânt-o în două.
Aveam zece ani când te-au îngropat.
La douăzeci,am încercat să mor
Să mă întorc îndărăt îndărăt îndărăt la tine.
Mă gândeam că măcar oasele tot mai sunt bune.
Dar m-au tras afară din sac,
Şi m-au lipit la loc cu clei.
Şi de atunci am ştiut ce-am să fac.
Mi-am făcut un model din tine,
Un om negru cu o faţă de Meinkampf
Şi care iubeşte tortura şi fiarele de Cazne.
Şi-am spus da,o,da.
Aşa că acuma,tăticule,eu am terminat.
Telefonul ăsta negru e smuls de la rădăcină
Glasurile nu se mai strecoară prin el ca viermii.
Dacă-am omorât un om,atunci am omorât doi -
Vampirul care spunea că eşti tu
Şi mi-a supt sângele un an de zile,
Şapte ani dacă vrei să ştii.
Tăticule,poţi să te întinzi de acum liniştit.
E un ţăruş în inima ta grasă şi negră
Şi sătenii de-aici,nu le-au plăcut niciodată de tine,
Dansează acuma şi te calcă în picioare,te pisează bine,
Ei au ştiut toată vremea că tu ai fost.
Tăticule,tăticule,porcule,eu am terminat acuma cu tine.
vezi mai multe poezii de: Sylvia Plath
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.