Nu mai sunt pași
nu mai sunt hribe
nu mai e sus
acoperișul de frunze-al pădurii
ci
și-a schimbat destinația
într-un covor
maroniu
ce-ți cântă sub picioare
pe acolo când treci
de sus
lipsite de frunze
crengile
nu te mai privesc pline de voioșie
împletite în umbră
parcă nu mai există viața
în mâna pădurii
ci doar pretutindeni
pe frunze
pe jos
se citește
diperarea
trecerea dincolo
de dincolo
prin covorul acesta de frunze
pe care-l calci în picioare cu sete parcă
vezi
că mai există și moarte
că mai există-un sfârșit
că nimeni nu e veșnic aici pe pământ
ci toate se duc
toate se termină
și plâns
și surâs
mers
și stat
vii . . .
stai . . .
și pleci . . .
cu ce-ai făcut
rămâi
rămâi . . .
cu faptele
nu mai sunt hribe
nu mai sunt frunze
nici pași
strecurați pe sub mână
a
adormit
pădurea
somnul cel lung al toamnei în drumul spre iarnă
până în primăvara cu flori și surâs când apele și păsărele cântă și-n mugurii taină se naște iarăși viața
pădurea trezindu-se iar în șoaptele frunzelor
cu plăcere privind
revenirea vieții
c-un susur plăcut
zugrăvind
viața
iar
20 -11-2015 Mănăștur Cluj
vezi mai multe poezii de: Ioan Daniel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.