Te-ntrebi de ce infernul îl amintesc ades?
Cum altfel străluci-va azurul neînţeles?
Când din tăciunii minţii răsare o lumină
Ce negru e pustiul în care ea-i regină!
Iar inima zdrobită de-atâta agonie
Va fremăta de mâine în patima cea vie.
Te-ntrebi de ce sunt oarbă la bătălia lumii?
Mă-nchin fiinţei sacre şi legilor minunii !
Ascult foşnind în versuri dulci mreje de iubire
Ce mă cuprind în braţe, vorbind de nemurire,
Păşesc peste tristeţe, dar tot ea îmi dă ghes
S-o-mbrac în haina vieţii, să-i pun guler de vers,
Să desluşesc eu lumii hidoasa ei trădare
De-a ţine în adâncu-i a fericirii floare.
Iar tu, învins de teamă şi fără să-nţelegi
Te laşi cuprins de jale şi nu o mai culegi.
Te-ntrebi de ce tristeţea o pomenesc ades?
Doar ea dă sens iubirii şi vieţii înţeles.
28.03.2016
vezi mai multe poezii de: Adina Speranta